Scarpellini joseph - L'alberu

L' ughjule prufonde da e fonte
Sò nate... È cusì, pienghjenu sempre è,
Ind' u silenziu sacru sò pronte
À tace si, infine. Avale s' apre...
Lu so corpu di crustula è batte,
Intimuritu lu to core è tù,
Chì sogni, fughjendu pà 'ssa notte,
Versu i simbuli di a to schjavitù,
Canti, senza piantà, li to danni.
À fiancu à l' Alberu ùn stedi solu...
A to cumpagna fù pà tanti anni
Quessa tuntia, ch' in lu to dolu
Versi cheti cantaia à l' eternu.
Senza cuncettu ne mancu urgogliu,
Ella di lu so soffiu d' Infernu
Ne dicìa : « Eccu ciò ch' oghje togliu
À quessu u diu magnu è imparfettu :
Prufundezza quant' è mediucrità,
Ch' ella divintessi lu sughjettu
L' aria altiera, nuvella verità.
Benedetta a stonda ghjastimata !
Da l' Altru pruvucati, i dialetti
Scatinati, pà 'ss' ora incantata
Di a Libertà godenu l' effetti !
Versu sole si ne vanu tutti
Par abbagliulà l' omi è la morte. »
Di l' Alberu maturonu i frutti,
Chimere di quelle strane sorte.
Cum' è Tantale sempre famitu,
Chì tastà li nimu ùn la pudarà.
Cavu fustu divintatu un mitu,
U volenu le to rame infiarà,
'Ssu scemu chì pà 'sse croscie sponde,
Sottumess' à versi toii eseguì,
À ciò chì dumandi, ellu risponde
Cù un silenziu sacru chì campa quì.